site-ul Cheile-Rametului.ro trece la versiunea 3
Până la implementarea noii versiuni, vă invităm să descoperiți unul dintre traseele turistice pitorești ale Munților Trascău.
Cabana Râmeţ - Cheia Râmeţului - Cheia - Valea Cheii - Valea Brădeştilor - Brădeşti - Valea Poienii - Vânătara - peştera Huda lui Papară - Valea Morilor - Sălciua - traseu descris de Măhăra și Argeșel (1991) în ghidul turistic al Munților Trascău.

 

Lungime: 24 km

Diferență de nivel: 500 m

Timp de parcurgere: 10-11 ore

Dificultate: Traseu foarte dificil în Cheile Râmețului

Traseul porneşte de la cabana Râmeţ (425 m altitudine), situată într-o frumoasă poiană în stânga râului, de unde se deschid privelişti deosebit de pitoreşti, dominate de impunătoare creste calcaroase. Ne aruncăm o ultimă privire spre aceste lame albe de calcar şi, după ce trecem podeţul, o luăm la dreapta, în lungul drumului forestier ce însoţeşte îndeaproape apele gălăgioase ale Râmeţului, urmărind dansul jucăuş al cleanilor, ori mişcarea mai discretă a mrenelor ce par lipite de fundul albiei. Zăvoiul însoţeşte aproape neîntrerupt cele două maluri abrupte. Cei doi versanţi, puternic înclinaţi, sunt în mare măsură acoperiţi de pădurea de fag. De fapt, străbatem un sector de vale cu aspect de defileu (săpat în fliş cretacic, iar mai în amonte în ofiolite), cu fragmente de terase ce domină cu câţiva metri talvegul râului, pe care se înşiră case rare, cele vechi fiind în stilul arhitecturii locale — din lemn, cu acoperişul ţuguiat, realizat din paie (cătunul Şureni). Pe măsură ce înaintăm şi ne apropiem de abrupturile calcaroase, în versantul stâng al râului observăm un microrelief ciudat, cu forme variate, care au în ansamblul lor aspectul unor ruine de cetate, fapt sugerat şi de culoarea cenuşie a ofiolitelor pe care se dezvoltă.
În lungul acestui defileu, Râmeţul primeşte afluenţi modeşti, adevărate firicele de apă, ce coboară grăbite — cum ar fi valea Uzei, în al cărui bazin superior se află satul omonim, unul dintre cele mai pitoreşti din Ţara Moţilor, datorită caselor cu aspectul lor arhaic, ce par pur şi simplu „agăţate" de versanţii abrupţi ai muntelui.
După o porţiune extrem de uşoară a traseului, pe care o parcurgem lejer în circa 45 de minute, ajungem la capătul din aval al Cheii Râmeţului, dornici de a pătrunde neîntârziat în adevărata lume de basm ce ne-o oferă acest valoros monument al naturii.

 

 

La scurtă vreme după ce ghidul turistic a văzut lumina tiparului, frumoasa vale a Râmețului a fost ocupată masiv de case de vacanță de forme și mărimi variate, astfel că astăzi, după mai bine de 20 de ani, aduce mai degrabă a suburbie braziliană. În imagine se poate vedea o parte din poiana amintită în ghid și Cheile Mănăstirii, la baza cărora se află Cabana Râmeț, încă funcțională.

 

 

Fosta cabană Râmeț, în prezent casa de oaspeți a mănăstirii Râmeț.

Până la Mănăstirea Râmeț, situată în apropierea cabanei, se poate ajunge cu autobusul care pleacă din Autogara Alba Iulia zilnic de la ora 23:20, de la 14:20 de luni până vineri în timpul anului școlar și de la 7:20, 15:30 și 19:20 sâmbăta și duminica (găsiți programul aici). Odată ajunși, vă puteți caza la Cabana Râmeț renovată de curând, sau la Pensiunea Râmeț situată ceva mai departe de chei, dar vă putem spune că nimic nu egalează farmecul unei nopți petrecute în cortul amplasat în curtea fostei școli din Cheia, sub cerul inundat de stele, printre siluetele fantastice ale caselor de poveste.

 

 

În drum spre chei, pe malul stâng al râului, găsiți Centrul de Informare al CETM Albamont, de unde sperăm că nu peste multă vreme vă veți putea informa despre ce oferă aceste locuri în materie de turism montan.

 

 

... în versantul stâng al râului observăm un microrelief ciudat, cu forme variate, care au în ansamblul lor aspectul unor ruine de cetate, fapt sugerat şi de culoarea cenuşie a ofiolitelor pe care se dezvoltă

 

 

Pe măsură ce înaintăm şi ne apropiem de abrupturile calcaroase ...

 

Chiar la intrare în cheie, observăm marcajul aplicat pe peretele alb de calcar. Urmărim o potecuţă ce se apropie de o mică grotă, săpată în versantul stâng. Apoi constatăm că ne aflăm într-un sector, în care, stratele sunt dispuse în poziţie verticală, râul curgând în lungul lor, pentru ca ceva mai amonte sa le taie pieziş şi apoi perpendicular. După aceea nu se mai vede aşa de bine stratificaţia geologică.
Întâlnim la început blocuri mari de rocă, cu diametrul până la 5—7 m, în spatele unuia dintre aceştia râul aruncându-se într-o cascadă de circa 1,5 m. Apoi dăm de o nouă grotă, aflată la baza unui perete înalt de peste 150 m, ce o străjuieşte impunător în stânga râului. Urmează un sector ceva mai domolit, unde ajungem la „Portal" — o interesantă arcadă, străpunsă de apele râului, care nu poate fi interpretată altfel decât ca un ultim vestigiu dintr-o peşteră al cărei tavan s-a prăbuşit pe restul lungimii cheii. De altfel, profilul cheii, cu aspect „burtos" în partea sa inferioară, pledează clar în acest sens. La circa 25 m aval de „Portal", ne întâmpină gura unei alte grote înalte de 7—8 m, săpată în versantul drept, care, deşi puţin adâncă, oferă un bun adăpost la nevoie. Până aici, cele două porţiuni amenajate cu cablu, ne-au permis să evităm, deocamdată, contactul cu apa.

 

 

„Chiar la intrare în cheie, observăm marcajul aplicat pe peretele alb de calcar.”

 

 

Întâlnim la început blocuri mari de rocă ...”

 

 

... dăm de o nouă grotă, aflată la baza unui perete înalt de peste 150 m ...

 

 

 

 

Urmează un sector ceva mai domolit, unde ajungem la „Portal" — o interesantă arcadă, străpunsă de apele râului, care nu poate fi interpretată altfel decât ca un ultim vestigiu dintr-o peşteră al cărei tavan s-a prăbuşit pe restul lungimii cheii.

 

 

Până aici, cele două porţiuni amenajate cu cablu, ne-au permis să evităm, deocamdată, contactul cu apa.Cablurile vechi din acest sector au fost schimbate în anul 2006 de către voluntarii CETM Albamont, în acea vreme custode al rezervației naturale și au fost înlocuite cu bare metalice încastrate în perete.


Poteca ocoleşte „Portalul" peste un tăpşan, de fapt o limbă de grohotiş, din care susură un izvor. Intrăm, apoi în sectorul cel mai îngust ai cheii, denumit sugestiv „La Cuptor", unde din nou observăm poziţia verticală a stratelor, tăiate de râu puţin pieziș. Cu ani în urmă străbăteam acest sector prin apa care atingea cel mult 1,50 m adâncime. Actualmente însă, pe o distanţă de 5—6 m, adâncimea depăşeşte 2 m, ceea ce impune găsirea altei soluţii. De pildă, cu ajutorul unei prăjini de circa 4 m lungime, se poate depăşi această porţiune dificilă, mergând prin apă până la genunchi, pe la baza versantului, folosind micile scobituri ale peretelui surplombat şi sprijinind „instrumentul" sus-amintit de fundul adânc al albiei. Fireşte, este nevoie de o doză mare de curaj şi de multă grijă pentru a nu aluneca de pe faţa lucioasă a peretelui, în apa adâncă, în întreprinderea de a depăşi cel mai dificil punct din lungul traseului.
Înfioraţi de sălbăticia autentică a peisajului, ocolim o stâncă „înfiptă" între versanţi şi ne continuăm drumul printre pereţii încremeniţi, pe fruntea cărora se preling mici pelicule de apă, uneori transformate în picături reci, ce cad din când în când pe luciul uşor plumburiu al râului. Nu după mult timp întâlnim două băltiri succesive, în care suntem nevoiţi sa intrăm în apă până la gât, în cea mai din amonte străbătând circa 20 m. Aici, de asemenea, stratele de calcar stau „în picioare", fapt ce ne face sa ne gândim la puternicele mişcări ale scoarţei Pământului, de-a lungul perioadelor geologice, mişcări care le-au adus în această poziţie, deşi rocile sau depus pe fundul mării jurasice în poziţie orizontală.

 

 

Poteca ocoleşte „Portalul" peste un tăpşan, de fapt o limbă de grohotiş, din care susură un izvor.La scurtă vreme după trecerea de portal traseele ce traversează cheia se împart: traseul marcat cu triunghi albastră urcă pieptiș spre „Brâna Caprei”, iar traseul marcat cu cruce albastră urmărește firul apei. Din acest punct dificultatea traversării cheilor crește, astfel că dacă în lungul râului drumețul e însoțit de spectrul înecului în apele marmitelor, înșelător de liniștite, sus pe brână, pericolul căderii în gol apare la tot pasul. Noi vom continua incursiunea noastră alături de domnul Măhăra, în lungul râului, urmând să revenim la Brână într-un alt material. Nu treceți de acest punct dacă drumeția montană vă este străină, sau dacă echipamentul adecvat vă lipsește.

 

 

 

 

Intrăm, apoi în sectorul cel mai îngust ai cheii, denumit sugestiv La Cuptor ...Calcarul îndrăzneț sculptat de ape, ascunde aici cu frumusețea sa, unul dintre cele mai periculoase sectoare ale cheii. Căderea în apa adâncă face din acest sector unul periculos, chiar dacă în vara lui 2012, această porțiune a fost îmblânzită prin montarea de către CETM Albamont a unor bare metalice.  Cu toate acestea, cea mai sigură metodă de a trecere pe aici, este cea descrisă de Măhăra în textul de mai sus.

 

 

... ocolim o stâncă „înfiptă" între versanţi şi ne continuăm drumul ...

 

 

 

 

„ ... Nu după mult timp întâlnim două băltiri succesive ...”


Urmează o succesiune de sectoare înguste care alternează cu altele mai puţin înguste — şi unele şi altele dominate de bolovani de mari dimensiuni, cu diametrul de la 3—4 m până la 5—6 m. Apoi o stâncă colţuroasă, înaltă de peste 15 m, ce străjuieşte malul stâng, ne priveşte ameninţător. Mai departe, versanţii verticali ce flanchează cheia, cu aspecte de evidentă simetrie, sunt sculptaţi în roci cu poziţie aproape orizontală. După aceea intrăm într-un veritabil tunel, pus în evidenţă de surplombarea mai accentuată, când a versantului din stânga râului, când a celui din dreapta. Mai mult ca oriunde, aici, din pereţii umezi, cad mii de picături, ca o ploaie de lacrimi, pe care o varsă muntele, îndurerat parcă de lupta neîntreruptă ce o dă de milioane de ani cu apa neiertătoare. Astfel, oricât de rezistentă ar părea, stânca dură cedează treptat în faţa acestui neiertător agent extern, care roade neîncetat din pieptul muntelui, croindu-şi drum întocmai unui adevărat fierăstrău, prin cele mai neaşteptate locuri. De altfel, întreaga cheie este dominată la partea inferioară de numeroase marmite, în care apa se învârte în rotocoale neîntrerupte, ca un burghiu neobosit, formând bulboanele nenumărate pe care le întâlnim aici. Antrenând în mişcarea ei, în funcţie de debit, bolovanii şi pietrele, pe care le transportă, cu ajutorul acestora, de fapt roade, treptat, la baza cascadelor ori repezişurilor, talvegul dur al râului. Interesant este de observat urmele unor vechi marmite, respectiv margini ale lor, ce se păstrează la diferite nivele faţă de cursul actual, cel mai tipic exemplu în acest sens, oferindu-ne sectorul cu aspect de tunel.
O lărgire uşoară din amonte ne dă posibilitatea să privim versanţii care se retrag uşor, cu profilul lor crenelat, dat de microrelieful variat şi complex. Deasupra noastră putem identifica gurile întunecoase a patru din peşterile ce se află în zonă, situate la multe zeci de metri mai sus de cursul râului, la unele dintre ele neputând tânji decât alpinişti încercaţi. În versantul stâng stă cocoţată o mare limbă de grohotişuri, gata parcă în orice moment să se pună în mişcare.
Mai sus întâlnim o mare aglomerare de blocuri de stâncă şi bolovani, cu diametrul până la 6—7 m în cazul celor dintâi, printre care râul îşi face loc cu greu, formând cascade ori repezişuri, la baza cărora putem vedea superbe marmite şi chiar micromarmite — opera unor şuvoaie ce apar sub formă de braţe secundare ale râului. Ne dăm seama uşor că talvegul Râmeţului prezintă în acest sector cea mai puternică ruptură de pantă din cadrul cheii. De aici ne aruncăm o privire spre aval, unde apar două stânci ascuţite, ca nişte mari suliţe, înalte de zeci de metri, ce stau faţă-n faţă pe cei doi versanţi, întocmai unor veritabile bastioane.
Spre amonte, versanţii se retrag treptat, iar noi pătrundem în bazinetul depresionar de la Cheia. Astfel, după o oră şi jumătate, cât ne-a trebuit să străbatem această lume de basm, ajungem în punctul unde Râmeţul soarbe lacom apele pârâului Cheia, ce coboară grăbite din stânga. Deşi până aici traseul este bine marcat, în respectivul loc întâlnim un indicator turistic pe care abia mai putem descifra (iulie 1987): Cabana Râmeţ — l'/2 ore, Huda lui Papară 7 ore (prin Brădeşti). Fireşte, noi am ajuns de la cabana Râmeţ în două ore şi jumătate, iar informaţia de pe indicator dă un timp mult mai scurt. Considerăm însă că nu putem chiar alerga prin locuri atât de frumoase, fără a gusta cât de cât din farmecul lor, fără a ne desfăta privirile, în lumea atâtor minunăţii pe care le-a făurit neîntrecutul meşter care este Natura.

 

 

 

Mai sus întâlnim o mare aglomerare de blocuri de stâncă şi bolovani ...

 

 

... la baza cărora putem vedea superbe marmite şi chiar micromarmite...

 

 

... ne aruncăm o privire spre aval, unde apar două stânci ascuţite, ca nişte mari suliţe, înalte de zeci de metri, ce stau faţă-n faţă pe cei doi versanţi, întocmai unor veritabile bastioane

 

 

... un indicator turistic pe care abia mai putem descifra (iulie 1987): Cabana Râmeţ — l'/2 ore, Huda lui Papară 7 ore (prin Brădeşti)Indicatoarele vechi au fost schimbate și au fost adăugate indicatoare metalice noi, de către voluntarii Clubului Montan Apuseni.

 

Aşadar, după ce ne rotim privirile asupra culmilor dominate de abrupturile albe, calcaroase, ne continuăm drumul la dreapta, în lungul pârâului care curge printre maluri zmălţuite de florile multicolore ale pajiştilor, umbrite pe alocuri de pâlcuri de arini. Imediat de la plecare, întâlnim o punte peste Cheia, care are la unul din capete o staţie modernă hidrologică cu limnigraf, dar al cărui plutitor din păcate, a rămas cine ştie de câtă vreme, pe uscat, datorită înfundării cu nămol. Mai încolo ne întâmpină micuţa şcoală şi după 25 de minute, ajungem în punctul unde se formează pârâul Cheia — din unirea pâraielor Geogel (ce vine din vest, dinspre Munţii Metaliferi) cu valea Brădeştilor (care coboară din nord, pe sub rama Trăscăului).
Lăsăm drumul care o ia la stânga, în lungul apei ce a săpat, nu departe de acest loc pitoresc, mica cheie a Geogelului, şi mergem drept înainte. Interesant este faptul că pe vreme de secetă apele Brădeştilor întrec până la de trei ori debitul Geogelului, cu toate că primul pârâu are o lungime şi un bazin incomparabil mai mic decât celălalt. În schimb, când plouă sau se topesc zăpezile, raportul se schimbă net în favoarea Geogelului, care se umflă serios, dată fiind suprafaţa mult mai mare de pe care el îşi adună apele. Debitul relativ constant al văii Brădeştilor este legat de apariţia unor izvoare carstice, după cum o să ne dăm seama mai departe, în lungul traseului ce-l vom urma. Respectivele izvoare, de care acest pârâu beneficiază din plin, apar la baza abruptului vestic calcaros al Trăscăului. Cu nostalgie în suflet, ne aducem aminte de vremea când în lungul acestor ape (până acum un deceniu şi ceva) se aflau mici mori, ale căror urme, abia dacă le mai poţi bănui (iazurile — respectiv canalele de aducţiune, acum colmatare, rămăşiţe ale clădirilor şi câte o piatră răzleţită, ori alt obiect de lemn care bănuieşti că făcea parte din inventarul acestor instalaţii ţărăneşti, aflat de obicei într-o avansată stare de degradare). Intuind soarta respectivelor instalaţii de apă, noi am propus, cu mulţi ani în urmă, conservarea in situ, măcar a unora dintre ele (I. Popescu - Argeşel, 1973). Este regretabil că lucrurile au evoluat, însă, astfel şi mai ales într-un ritm neaşteptat de alert. Convinşi fiind că aceste mori ar fi reprezentat obiective de mare atracţie pentru cei care îşi îndreaptă paşii, nu numai pe acest traseu, dar în oricare zonă a Munţilor Trăscăului (şi nu numai a lor), ne facem datoria de suflet de a evoca vremurile când şi cele mai neînsemnate pârâiaşe învârteau după puterea lor, mai ales roţile verticale ale morilor, cât şi ale altor instalaţii de apă (pive, dârste, vâltori, oloiniţe etc.), ce împânzeau zona Trăscăului (numărul lor depăşea acum două decenii cifra de 300). Astfel, la un moment dat, numărul morilor ajunsese la cifra de 33 pe Râmeţ amonte de cheie, una pe Cheia, 4 pe valea Brădeştilor, 9 pe Geogel, 4 pe valea Pravului etc. (I. Popescu-Argeşel, 1973). La acestea s-ar putea adăuga alte 28 de mori care existau în aval de cheie, până la Teiuş, un ferăstrău pe Cheia, 3 pe Râmeţ, precum şi două vâltori, pe respectivul râu. Din toate, astăzi nu mai pot fi întâlnite, din păcate, decât câte o moară la Valea Mănăstirii şi respectiv la Geoagiu de Sus.

 

 

Această imagine este emblematică pentru satul Cheia: căsuțe desprinse din poveștile copilăriei, aflate la propriu, în descompunere. În multe cazuri nu se mai pot desluși decât urmele fundațiilor clădite din blocuri de piatră neșlefuită. A dispărut și stația hidro amintită de Măhăra, dar în apropierea acesteia, se păstrează destul de bine clădirea fostei școli, iar aceasta grație eforturilor membrilor Clubului Montan Apuseni din Cluj, în administrarea cărora această clădire se află.  În ciuda faptului că satul are o populație de doar 2 locuitori, în timpul verii, potecile sale sunt aglomerate fiind inundate de legiuni de turiști ce străbat traseele ce-l traversează. Printre aceștia sunt la mare căutare limbile maghiară și engleză, deoarece numărul turiștilor străini este comparabil cu cel al celor români. Dar să ne întoarcem la școala din Cheia, a cărei curți este un excelent loc de campare. Acesta este și motivul pentru care vă recomandăm să traversați cheile și să campați aici pentru a vă petrece noaptea. Dimineața, înainte să porniți la drum spre Huda lui Papară, puteți vizita Cheile Piatra Bălții și Cheile Văii Pravului aflate în apropiere.

 

 

 

Școala din Cheia.

 

 

Rezervația naturală Cheile Piatra Bălții se află în apropierea locului de campare. O puteți vizita dacă urmați poteca ce însoțește apele Râmețului spre amonte, iar dacă după ce admirați marmitele în care se cuibăresc înspumatele ape ale râului, vă continuați drumul, veți ajunge la confluența cu Pravul. De aici, pe mergând pe Valea Pravului, pe un traseu nemarcat, în aproximativ o oră, puteți ajunge în Cheile Pravului pentru a admira o frumoasă cascadă.

 

 

 

Lăsăm drumul care o ia la stânga, în lungul apei ce a săpat, nu departe de acest loc pitoresc, mica cheie a Geogelului ... Din punctul confluenței și până în cheie, se ajunge în aproximativ 15 minute. Traseul este ușor de parcurs, iar cheia ce lasă loc doar unei poteci înguste ce se împletește cu firicelul apei, vă va face prin frumusețea ei, să nu regretați scurta deviere.

 

Revenind la traseul nostru, pe care-l parcurgem ca şi până aici pe o vale relativ îngustă, săpată în conglomerate dure cretacice, care se văd din loc în loc sub formă de stânci, sau bolovani (în albia minoră). Toate aceste pâraie curg relativ repede, având mici cascade, din care se înalţă un vuiet neîntrerupt, singurul ce tulbură liniştea acestor locuri. Amonte de confluenţă, la 200 m dăm de un izvoraş, care ne oferă apa sa rece şi curată. Mai încolo, poteca se îndepărtează de firul văii tot mai înguste şi cu talvegul din ce în ce mai înclinat. După câteva serpentine dăm de un firicel de apă, care vine dinspre abruptul calcaros din apropiere. Apoi intrăm într-o frumoasă pădure de fag, pentru ca la marginea unei mici poieni să întâlnim un alt izvor carstic, din care apa porneşte pe un plan destul de înclinat spre pârâul ce curge gălăgios şi el pe fundul întunecos al văii înguste. De altfel, vuietul apei, ce se înalţă în tonalităţi diferite pe măsură ce urcăm, ne întovărăşeşte neîntrerupt. După circa o oră şi un sfert de la plecarea din satul Cheia, dintr-o poieniţă, zărim printre crengile arborilor, primele case din satul Brădeşti. Marcajul apare sporadic, dar drumeagul prin pădure ne conduce sigur până la ieşirea într-o zonă cu păşuni şi fâneţe, unde simţim din plin parfumul îmbietor al florilor sau al fânului cosit de curând. Totodată, începem urcuşul greu, care ne obligă la mici opriri, prilej de a ne arunca privirea înapoi, spre valea care se dezvăluie din ce în ce mai bine în faţa noastră, cu versanţii săi acoperiţi, în bună parte, de păduri. Dincolo de satul Cheia, care îl zărim undeva în punctul cel mai coborât al văii, adevăratul tablou ce ni se înfăţişează generos, este dominat de abruptul vestic, tranşant, al Trăscăului, pe care îl urmărim până către extremitatea sa meridională.
O dată cu dispariţia ultimului susur de apă ale firicelului ce coboară grăbit spre întunecimile văii tot mai adânci, intrăm de-a binelea în satul Brădeşti. Ajungem chiar în centrul lui, acolo unde traseul nostru întâlneşte şoseaua judeţeană ce urcă de la Aiud prin Râmeţ şi se îndreaptă spre Ponor şi Mogoş, ajungând în inima Ţării Moţilor, la Abrud.

 

 

 

... zărim printre crengile arborilor, primele case din satul Brădeşti.

 

 

 

... începem urcuşul greu, care ne obligă la mici opriri, prilej de a ne arunca privirea înapoi, spre valea care se dezvăluie din ce în ce mai bine în faţa noastră ...

 

 

 

... intrăm de-a binelea în satul Brădeşti. Ajungem chiar în centrul lui, acolo unde traseul nostru întâlneşte şoseaua judeţeană ce urcă de la Aiud prin Râmeţ şi se îndreaptă spre Ponor ...

 

 

 

În centrul Brădeștiului se găsesc o expoziție etnografică și ... cârciuma sătească. Cu tot respectul pentru tradițiile locurilor, tezaurizate cu mare grijă în Muzeul Etnografic, după urcușul din Cheia, pentru mine, continuă să rămână la mare căutare cârciuma sătească, din frigiderele căreia nu lipsește niciodată berea.

 

Din intersecţia amintită, un indicator turistic ne arată că până la cabana Râmeţ se ajunge de-aici în trei ore şi jumătate, iar până la Huda lui Papară în cinci ore. Totodată, de aici, din centrul Brădeştilor, aflăm că sunt 8 km până la Râmeţ şi 5 km până la Ponor. Menţionăm că drumul spre Râmeţ reprezintă o traversare a Trăscăului, printr-o zonă extrem de pitorească (relief carstic, privelişti minunate spre Cheia Râmeţului şi spre valea străbătută mai departe de râul care a săpat acest valoros monument al naturii).
Părăsim intersecţia situată la cumpăna apelor dintre bazinele Râmeţului şi Arieşului (950 m altitudine) şi coborâm spre valea Poienii, timp de 15 minute, urmând firul drumului forestier, care o ia apoi la dreapta, spre Poiana Aiudului prin valea Drăgoiului. Imediat întâlnim un izvor cu apă rece, trecem în continuare de primul grup de case şi ne afundăm tot mai mult pe firul văii Poienii, relativ largă şi cu cădere longitudinală destul de moderată (în tot cazul, prelungă în comparaţie cu cea a Brădeştilor, care se adânceşte mult mai puternic). Privim casele mari, acoperite cu ţiglă, cu grajduri de lemn în jur, învelite cu paie. În unele curţi se văd stupi primitivi ori sistematici. În timp ce în stânga văii se ridică măguri rotunde, unele cu aspect emisferic (relief dezvoltat pe rocile flişului cretacic), în dreapta apare abruptul calcaros al Trăscăului. Pe măsură ce coborâm, observăm că majoritatea caselor sunt acoperite tot cu ţiglă, multe dintre ele având etaj cu geamlâc. Doar grajdurile şi unele case vechi trădează prezenţa arhitecturii tradiţionale zonei, care în partea din aval devine predominantă. Specific văii Poienii este apariţia teraselor agricole (agroterase), prezente la început pe versantul stâng, apoi foarte caracteristice şi destul de extinse apar pe cel drept, sub poala pădurii, pentru ca mai jos să fie întâlnite pe ambii versanţi. Vechimea acestora se pierde în negura vremilor.
În ansamblul său, valea Poienii este deosebit de frumoasă, mult mai largă decât cea a Brădeştilor, cu minunate fâneţe şi păşuni, cu mici ogoare, totdeauna orientate de-a latul pantei (se cultivă cereale — chiar şi porumb, apoi cartofi, sfeclă furajeră, legume, precum şi pomi fructiferi, îndeosebi prunul). Peisajul locurilor străbătute este înfrumuseţat de numeroasele clăi, multe dintre ele de dimensiuni mari şi grupate în jurul clădirilor pastorale, diseminate pe un spaţiu larg, cu acoperişul lor ţuguiat.
Drumul pietruit coboară prin împărăţia de verdeaţă, traversând grupurile de case, doar spre aval depărtându-se mai mult de firul pârâului, prins în cleştarul unei porţiuni înguste de vale — o mică cheie, cu talvegul din ce în ce mai adânc. La circa o oră şi-un sfert de la plecarea din Brădeşti, dăm de o altă fântână, aflată chiar lângă traseul nostru. Până aici marcajul lipseşte, dar nici nu este absolut necesar. La ieşirea din sat începe un urcuş uşor pe versantul drept al văii, unde intrăm treptat în împărăţia calcarului, chiar drumeagul, la un moment dat fiind croit în această rocă, pe care observăm încă de la început, mici lapiezuri. După încă 15 minute pătrundem în pădure, unde vedem marcajul aplicat pe o piatră, ceea ce ne asigură că ne aflăm pe drumul cel bun. După încă 5 minute observăm din nou marcajul, dincolo de pădure dezvăluindu-se splendida panoramă spre marea dolină Vânătara, cu aspectul său general în formă de pâlnie. Pe rama cât şi pe fundul acestei uriaşe doline, a cărei adâncime este de circa 80 m, observăm o mulţime de alte doline, dominant asimetrice, unele abia uşor schiţate.

 

 

Imediat întâlnim un izvor cu apă rece ...

 

 

 

 

... observăm că majoritatea caselor sunt acoperite tot cu ţiglă, multe dintre ele având etaj cu geamlâc. Doar grajdurile şi unele case vechi trădează prezenţa arhitecturii tradiţionale zonei ...

 

 

Specific văii Poienii este apariţia teraselor agricole (agroterase), prezente la început pe versantul stâng, apoi foarte caracteristice şi destul de extinse apar pe cel drept, sub poala pădurii ... ” Valea Poienii este puternic depopulată, iar agroterasele mai sunt folosite doar în jurul câtorva gospodării.

 

După încă 15 minute pătrundem în pădure ...Înainte de intrarea în pădure, un drumeag de care ducea spre o dolină în care era cuibărită o șură, iar de aici spre Pomnoale. De curând drumul a fost amenajat, iar în dolina cu șură a început construcția unui complex turistic.

 

 

... dincolo de pădure dezvăluindu-se splendida panoramă spre marea dolină Vânătara, cu aspectul său general în formă de pâlnie ...

 

Traseul dă ocol dolinei pe la partea superioară, dezvăluind treptat locul unde converg cele trei pâraie, respectiv peretele sub care apa dispare, intrând în cea mai lungă peşteră din Masivul Trăscău. Remarcabilă pentru dolina Vânătara este prezenţa agroteraselor care dau ocol versanţilor săi, impunându-se în peisaj ca elemente pozitive ale activităţii îndelungate antropice. Mici ogoare alternează cu păşuni şi fâneţe. Clădirile pastorale risipite printre ele imprimă la rândul lor un plus de frumuseţe peisajului, totodată putând servi la nevoie ca locuri ideale de adăpost.
înainte ca traseul să iasă din dolină, întâlnim un indicator ce ne arată că în 30 de minute putem ajunge la Vânătara, de fapt, în punctul cel mai coborât al dolinei. O luăm, aşadar, la stânga pe o potecuţă ce şerpuieşte printre clădiri pastorale, grupuri de clăi, traversând parcele cu fâneţe ori mici ogoare de pe treptele agroteraselor. La un moment dat observăm cascada pârâului Poienii, ce apare ca o pânză de mătase agăţată de stânca golaşă şi fluturată parcă uşor de vânt. După 15 minute de coborâre, ajungem pe malul pârâului Cheia, care pătrunde în dolină prin mici sectoare de cheie, unde observăm cascade până la 2 m înălţime, iar pârâul face un zgomot asurzitor, domolindu-se doar la baza lor, în cadrul unor superbe marmite.
Până la intrarea în peşteră escaladăm un pinten calcaros, pe care pârâul l-a retezat, formând o mică dar cât se poate de frumoasă cheie, cu cascade până la 4 m, marmite excepţionale şi urme ale acestora în pereţii ce vor parcă să-şi dea mâna. Admirând această minunăţie a naturii, ascultăm tunetul apei ce se înalţă dintre stânci. Coborâm pe malul pârâului ce curge grăbit printre bolovani mari, pentru ca la mică distanţă să dispară sub uriaşul perete surplombat, ce se ridică impunător cu mai bine de 100 m deasupra noastră, până sub vârful Muntelui Bulz. Dintr-un punct favorabil de observaţie, zărim şirul de cascade ale pârâului Poienii, prin care pătrunde în interiorul dolinei; cea mai mare dintre ele măsoară circa 25 m înălţime. Dealtfel faţă de fundul dolinei acest pârâu are în amonte o vale suspendată, iar apele sale confluează cu cele ale Cheii (care la rândul său primeşte pe cele ale Văii Seci chiar la intrarea în dolină), exact în punctul în care ele dispar în adâncuri. Privim gura actuală a peşterii, inaccesibilă, şi observăm deasupra, la 6 - 7 m, o grotă suspendată, de fapt o veche intrare spre lumea subpământeană. Zgomotul asurzitor al apelor chemate parcă de misteriosul lor drum subteran, ne înfioară sufletul, în timp ce avem sentimentul că ne aflăm în locuri de o măreţie fără seamăn.
La întoarcere, privirile sunt iarăşi atrase de şirul de cascade ale pârâului Poienii care totalizează 70—80 m de cădere a apei. Urcând încontinuu, după 30 de minute ajungem din nou deasupra dolinei, în punctul de intersecţie al traseelor. Trecem pe lângă un grajd, iar pe coama muntelui întâlnim marcajele turistice cruce albastră, aplicate pe o veche troiţă. Lăsăm drumul de care la stânga şi coborâm pe poteca ce şerpuieşte prin păşuni multicolore. În dreapta noastră apare, în toată măreţia lui, abruptul calcaros al Bedeleului, iar în depărtare orizontul este închis de culmile greoaie ale Muntelui Mare.

 

 

La un moment dat observăm cascada pârâului Poienii ...Datorită unei captări în albie, cascada nu mai este funcțională, dar periodic, prin impermeabilizarea patului albiei în locul sorbului, aceasta este menținută artificial.

 

 

Privim gura actuală a peşterii, inaccesibilă ...”

 

 

Remarcabilă pentru dolina Vânătara este prezenţa agroteraselor care dau ocol versanţilor săi, ...

 

 

„ ... iar pe coama muntelui întâlnim marcajele turistice cruce albastră ...

 

În scurt timp intrăm în pădure, în locul unde întâlnim drumeagul lăsat spre stânga, undeva mai sus, pe care coborâm în serpentine cu pantă accentuată totuşi. Din loc în loc apar la zi conglomeratele cretacice, iar apoi îşi fac apariţia calcarele, la început sub formă de blocuri stâncoase. Aici traseul este foarte bine marcat, deşi drumeagul ne conduce sigur spre cătunul Sub Piatră, ale cărui case încep deja sa apară. Apoi zărim gura peşterii, din care ies apele gălăgioase ale râuleţului ce capătă de-aici denumirea de Valea Morilor.
Până nu demult acest hidronim era în consens cu ceea ce călătorul întâlnea de-a lungul respectivului curs hidrografic. Astfel, pe mai puţin de 3 km, cât curge până la vărsarea în Arieş, existau în total 10 mori de apă, 8 ferăstraie şi o vâltoare. De asemenea, în acest bazin, în amonte de Vânătara, pe Cheia (Valea Bucurului) se înşirau nici mai mult nici mai puţin de 17 mori, iar pe valea Poienii alte 5 mori (I. Popescu-Argeşel, 1973). Din păcate, toate aceste instalaţii de apa au dispărut din peisajul atât de frumos pe care-l străbatem. Aşadar, revenind la traseul nostru, precizăm că de la locul unde râul intră in peştera Huda lui Papară, până la punctul unde apele lui ies am subteran, noi am parcurs drumul pe care l-am descris, într-o oră. De altfel, un indicator de la capătul unei punţi din apropiere, precizează: Vânătara 1 oră, respectiv Cheia Râmeţului 6 ore.
Fireşte, cel ce ajunge aici este tentat sa viziteze Huda lui Papară, cea mai lungă peşteră din Munţii Trascăului.

Prin proiectul „Conservarea speciilor de lilieci în Munții Pădurea Craiului, Bihor și Trascău”  implementat de APLR, Huda lui Papară a fost închisă cu o poartă metalică. Dacă doriți să vizitați peștera, este nevoie să luați din timp legătura cu reprezentanții Administrației Siturilor Natura 2000 Trascău - tel. 0258813947. Oricum peștera nu este amenajată pentru vizitare (amenajarea amintită de Măhăra a fost distrusă de viituri acum mulți ani) și este foarte greu de parcurs.

Legenda spune că numele ei vine de la un haiduc poreclit Papară, care îi ameninţa pe bogătaşi cu cuvintele: „îţi trag o papară" ...
Având forma unei galerii larg arcuite, în plan, foarte puţine ramificaţii laterale, această cavitate însumează o lungime totală de 2 022 m. Aspectul de coridor înalt şi destul de îngust, ne arată că ea a fost excavată în lungul unei diaclaze, prin care cursul subteran s-a orientat, corodând calcarul. Profilul său, asemănător cu al văilor în formă de cheie, la care se adaugă, bineînţeles, bolta, ne întâmpină chiar de la ieşirea la zi a peşterii, unde înălţimea atinge peste 30 m, în timp ce distanţa dintre pereţi se menţine la sub 4 m.
Până de curând, accesul în peşteră era extrem de dificil şi presupunea o dotare corespunzătoare (barcă pneumatică, scară speologică, echipament de protecţie etc.), întrucât în calea vizitatorului apar o mulţime de obstacole: lacuri, cascade, îngrămădiri de grohotişuri etc. În ultimul timp, însă, din iniţiativa Clubului de Speologie „Polaris" din Blaj o bună parte din peşteră a fost amenajată (punţi, scări, cabluri, inclusiv o poartă metalică la intrare etc.). Astfel, chiar de la început ne întâmpină un lac, peste care se aşterne acum o punte metalică. Apoi, după 50 m, întâlnim aşa-numita Cascadă Evantai, unde apele subterane se prăvălesc peste un bloc de piatră ce ocupă în întregime lăţimea galeriei, loc pe care-l depăşim cu ajutorul scărilor. Imediat după aceea întâlnim un sept de calcar ce se desprinde din tavan — Inima de Piatră. Punctul forte al peşterii îl reprezintă, însă, Sala Minunilor, o lărgire puternică a galeriei, mai ales în dreapta ei. Ca o curiozitate, aici temperatura creşte până la 20 gr.C, adică dublul valorii întâlnite, de obicei, în restul peşterii. Remarcabil este faptul că Sala Minunilor reprezintă unul dintre puţinele exemple cunoscute în carstul românesc de goluri subterane în care se produc înmagazinări de aer cald (situaţie diametral opusă peşterilor glaciare). Tot în această sală apar alte două curiozităţi. În primul rând, este vorba de un uriaş depozit de guano mineralizat (chiropterit), constituit de-a lungul timpului, ca urmare a numărului mare al liliecilor atraşi de condiţiile prielnice de hibernare oferite de atmosfera caldă a sălii. În al doilea rând, vizitatorul poate observa aici o serie de stalactite mari şi butucănoase, care le-a făcut sa se abată de la creşterea lor verticală impusă de gravitaţie.
În continuare constatăm acelaşi aspect de diaclază lărgită de ape, iar în jumătatea sa amonte apar mici săli laterale (Sala Virgină, Sala Tăcerii). Spre extremitatea peşterii întâlnim o îngrămădire de blocuri masive, desprinse din boltă, sectorul respectiv purtând sugestiva denumire de Lumea Frământată. Apoi înaintarea este oprită de un sifon, inaccesibil, aflat la numai 20 m de fundul dolinei Vânătara, unde râul pătrunde în minunata lume a adâncurilor, cu care semnatarul acestor rânduri a făcut cunoştinţă cu peste două decenii în urmă, fiind printre puţinii care s-au încumetat atunci să abordeze această peşteră, mai ales din cauza lacurilor, ce ocupă spaţiul oferit de marmitele torenţiale subterane, cât şi din cauza cascadelor.
Interesant este şi faptul că în timpul precipitaţiilor deosebit de abundente, sifonul amintit nu poate prelua decât o parte din debitul râului subteran şi atunci surplusul se acumulează, formând un lac pe fundul dolinei Vânătara. Astfel, în vara anului 1970, în timpul ploilor bogate de vară, lacul format a depăşit 25 m adâncime. În acest caz, sifonul are rolul unui adevărat tunel de presiune. Râul subteran transportă o mare cantitate de aluviuni, pe care le abandonează temporar în sectoarele mai domoale şi uşor lărgite.
Fiind vorba de o peşteră activă, formele concreţionare nu sunt prea abundente. Apar, totuşi, pe porţiunile mai ridicate, neafectate de inundaţii, frumoase bazinete (gours-uri), la care se adaugă stalactite, stalagmite, stâlpi, draperii, curgeri parietale. Unele dintre ele capătă înfăţişări ciudate, cu un colorit care variază de la albul imaculat, până la ruginiu. Menţionăm, de asemenea, că peştera a fost ceva mai lungă, dar o serie de prăbuşiri produse la cele două extremităţi ale ei i-au redus din dimensiuni. Nu este exclus ca râul să fi folosit şi alte galerii, superioare, până ce a ajuns la nivelul actual, dar ele nu se cunosc. Cert este că datorită peşterii, dolina Vânătara s-a adâncit, ca urmare a prăbuşirii tavanului de la intrarea în golul subteran. Peştera reprezintă, totodată, un nivel de bază local pentru pâraiele ce converg spre ea, faţă de care însă pârâul Poienii nu a putut să se pună încă de acord, rămânând suspendat către amonte.
După mai bine de două ore petrecute în lumea de basm a adâncurilor, revenim la lumina zilei, unde ne izbeşte albul imaculat al pereţilor calcaroşi, la baza cărora privim mari îngrămădiri de grohotişuri, care coboară până spre firul văii, dând peisajului o notă de autentică sălbăticie. Pe versantul opus apar pajişti, mici ogoare şi pomi, cu case ţuguiate, risipite printre stânci. Ceva mai jos, în dreapta noastră, pe un promontoriu, în mijlocul unei livezi de pomi fructiferi, se ridică un valoros monument de arhitectură - biserică de lemn (din lemn de brad), de la 1.797, cu picturi pe pânză lipită şi cu icoane pe sticlă (de la 1.750) şi pe lemn (de la 1.800).
Coborâm în lungul unui drumeag, însoţit de apele vijelioase ale Văii Morilor care şi-au săpat aici un defileu, care pe alocuri se îngustează, aşa încât capătă aspecte de cheie. În albia râului zărim bolovani mari, albicioşi, printre care se zbat apele înspumate, risipind în jur o ploaie de stropi. Treptat, orizontul se închide, trecem pe malul stâng al apei şi privim versantul opus înveşmântat de o frumoasă pădure de pin. Apoi pătrundem dintr-odată în Depresiunea Sălciua, mărginită la răsărit de zidul uriaş al Bedeleului.
De la Huda lui Papară până în apropiere de confluenţa Văii Morilor cu Arieşul, am făcut cam o oră, iar de-aici până în centrul comunei ajungem cam într-o jumătate de oră. Din lungul drumului ce urmăreşte o terasă joasă, putem privi albia largă a Arieşului, iar de pe podul de beton, având în prim plan acest râu, se deschide o superbă privelişte înspre Bedeleu, masivul cu bastioanele sale fără seamăn.
Urcând în lungul pârâului Sălciuţa, ajungem destul de repede în centrul civic al comunei Sălciua, una dintre cele mai frumoase de pe valea Arieşului. (Măhăra & Popescu-Argeșel, 1991)

 

Bibliografie:

Mahara, G., Popescu-Argesel, I., 1993, Muntii Trascau: Ghid turistic, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, p. 137.

Anghel, G., Mahara, G., Anghel, E., 1982, Alba: Ghid turistic al judetului, București, Editura Sport-Turism.

Cocean, P., 1984, Potentialul economic al carstului din Muntii Apuseni, București, Editura Academiei R.S.R.

Mahara, G., Mahara, T., 1982, Rezervatiile si monumentele naturii din judetul Alba, Terra, nr. 2.

 

Legături externe:

Administrația Siturilor Natura 2000 Trascău

Siturile Natura 2000 Trascău

Huda lui Papară

Albamont

Clubul Montan Apuseni

Wikipedia

Wikipedia

Karpatenwilli

BatLife

Alpinet

TVR Cluj -reportaj

Polaris Med - Huda lui Papară